Dincolo de capătul drumului

(de Radu Naum)

Sportul nu a mai părut demult atât de frivol ca în aceste vremuri. Poţi crede că la Botoşani se joacă fotbal „brazilian” iar la Suceava studenţii schimbă visuri în vreme ce câteva zeci de kilometri mal la nord, pe la vama Siret, intră toată durerea unei lumi sfărâmate? O ţară se prăbuşeşte lîngă noi şi noi mergem cu viaţa înainte, ca şi cum într-o dimineaţă ne-am face liniştiţi cafeaua în vreme ce vecinul dispare cu tot pământul de sub el. Ca şi cum s-ar fi prăbuşit jumătate de bloc iar pe casa scării când ieşi, în loc că dai de uşa lui Ionel, vezi un hău şi la capătul lui, orizonul roşu. Sportul pare o glumă când cad bombe la doi paşi e tine. De fapt, când cad bombe, punct. Dar aşa suntem toţi, subiectivi. Tragedia Siriei, implicând tot cetăţeanul turmenatat de la Est, nu ne-a împidicat să ne mâncăm nepăsători croasantul. Sportul nu poate concura cu războiul, oriunde ar fi el. Dacă te iei la întrecere, în chiloţi, tricou şi tenişi, cu un T-72 nu poţi câştiga în veci. Nu pentru că tancul e mai rapid ca tine, ci pentru că rămâne singurul concurent. În război startul nu se dă la pocnet de pistol, ci la şuier de rachetă. Dar sportul poate fi altceva. Sportul poate fi un strigăt pe care să îl audă toată lumea. Şi, când totul se termină, când grozăvia oboseşte, sportul e echivalentul vieţii de după atâta moarte, e asfaltul uman care umple craterele de bombe, cărămida care astupă găurile din blocuri, punţile dintre maluri cînd nimic nu mai stă între ele. Sau, pur şi simplu, singura bătălie la finalul căreia oamenii se pot îmbrăţişa pentru că nu au fost atît de proşti încît, înfruntîndu-se, să-şi ia gâtul.

Mulţi în Ucraina a trecut de la sport direct la război. Există şi drumul invers. Marius Iovi îl cunoaşte bine. Pentru el Irak a fost locul unde s-a aşternut noaptea. Misiunea de patrulare s-a terminat brusc cu o explozie. La fel şi vederea lui. N-a murit dar n-a fost departe şi după lungul drum către suprafaţă nu şi-a pus viaţa în cui. Ca şi în cazul reconstrucţiei unui oraş sau a unei ţări prin acestă extravaganţă ludică admisibilă doar în timp de pace, Marius a început să-şi astupe crăpăturile propriei fiinţe cu sport şi toate darurile pe care el le aduce. A devenit participant Invictus şi laureat al Galei Trofeelor Alexandrion în acea categorie în care povestea de adormit copiii sportului clasic, „important e să participi”, e aici mai solidă decât atunci când a rostit-o inventatorul Jocurile Olimpice moderne. Emoţia e aparte când vezi pe o scenă un astfel de om. Cumva sportul îşi regăseşte în el şi în toţi cei asemenea adevăratul rost, peste acela de a îndrăgosti de o siglă sau de a îmbrăţişa un tricoul, de a construi munţi de bani şi deşerturi de sens. Şi mai e ceva care cheamă un zâmbet în aceste timpuri crunte: faptul că războiul, distugerea acestă barbară pe care o vedem alături de noi, lipsa de umanitate pe care o desfăşori ca o mantie neagră asupra lumii atunci când alegi să dai cu barda în capul celui cu care nu eşti de acord, toate vor fi depăşite într-o zi de nişte oameni alergînd sau înotând sau pedalând sau făcând orice care face de râs ţevile de tun aducătoare de moarte în absenţa oricărui alt argument. Marius e unul dintre cei care au cunoscut acest drum de după capătul drumului. Şi e bine că l-am aflat şi noi, în ceea ce trăim acum ne e mai de folos ca oricând. Pe 31 martie e o altă Gală nu numai a campionilor clasici ci şi a celor care devin campioni printr-o simplă şi teribil de grea decizie: aceea de a nu renunţa.

Spread the love