SPADA TAIE CAPUL CE SE PLEACĂ

(de Radu Naum)

Ana-Maria are gura mare. Încă mai răsună sala de primiri oficiale de la Otopeni. Toate frânele au lăsat-o la sosirea de la Tokio. Era supărare şi frustrare după finala pierdută, oricât au tot cântat unii şi alţii că acel argint e cât un aur. Ntţ! Un argint e un argint, e The Balcony, ultima staţie înainte de Everst. Pe vârf ajunsese, totuşi, acum 5 ani. Dar acest argint a fost trăgaciul pentru glonţul de argint către ipocrizia generală. E ca în maneaua aceea abisală: iubim sportul, dar nu pe el. Ana-Maria a agitat apele stătute ale sistemului şi amneziilor noastre. L-a scuturat pe ministru (campion şi el, paralimpic, dar având altă treabă acum) şi, luată de val, a depăşit limita, fapt pentru care şi-a cerut scuze. Fondul, în schimb, rămâne. „Le mulțumesc celor care au înțeles că mesajul meu nu a fost un atac la persoană, ci, mai de grabă, strigătul unui om care a reușit indiferent de condiții, dar care își dorește ca cei mici să nu mai fie nevoiți să parcurgă aceleași etape… lipsuri materiale, competiții ratate din lipsa de fonduri, echipamente obosite de vreme și alte obstacole care îi împiedică încă “din fașă” să-și atingă adevăratul potențial. Mesajul meu rămâne același. Dacă nu vom face echipă, nu vom mai exista pe harta sportului mondial! Dacă vom fi interesați de “capra vecinului”, doar vom privi cu jind la cei care ajung în vârf! Am spus-o în repetate rânduri… când dorința de performanță va fi mai mare decât orgoliile, sportul (și nu numai) va avea de câștigat!”. E bine să ne reamintim. Pentru că asta e buba. Sportul nostru e sufocat de interese mici, pe persoană fizică. Să facem să (ne) fie bine. Performanţa? Bine, dar noi ne străduim, noi suntem la datorie de diminaţă până noaptea, noi facem, noi dregem. De fapt, e despre a ne face că facem, chiar dacă sunt încă dintre cei care ţintesc mai sus decât sfârştul de lună. Reflexul vremurilor de aur fals e puternic şi, iată adevărata dramă, transmisibil. Pandemie estică, dar nu-i o scuză. Pentru sportul nostru Ana-Maria Popescu e o şansă şi un blestem, depinde de ce cale alege el, sportul. Microfonul îndreptat către campioni era tradiţional destinat să capteze mulţumirile aduse tovarăşului, partidului, condiţiilor minunate, ţării, poporului, ogorului. Ana a evadat cu scântei din această sclavie a minţii. Vorbele ei care trăznesc sunt cu atât mai muşcătoare cu cât nu se opreşte din mersul pe acoperişul lumii ei. După podiumul din Japonia a venit acum recompensa globală a anului, ce mai bună spadasină a lumii. Pentru a 5-a oară. Prima dată se întâmpla acum 13 ani. „Sunt dovada vie că visele pot deveni realitate”. Asta într-un sport care în douăzeci de ani, trecând de la 26 de medalii olimpice, 11 de aur, la doar 4, una de aur, a demonstrat că, invers, realitatea poate deveni un vis. În această statică se vede importanţa colosală a oamenilor care zguduie, intrigă, enervează şi poate, în cele din urmă, pun pe gânduri. La Live Aid din ’85 Queen a injectat adrenalină într-un concert gigantic care începea să se îndoie sub propria greutate. Din ordinul ăsta sunt şi apariţiile Anei pe scena Galei Trofeelor Alexandrion, organizată de Fundația Alexandrion. Intervenţiile ei curentează. Dar singură nu poate întreţine energia, e nevoie de un întreg circuit. Mai nou, ministrul Novak a anunţat înfiinţarea unei „Ligi de Aur”, un proiect care, spune el, să adune 11 discipline capabile să aducă 8-10 medalii la Jocurile Olimpice de la Paris. E un pas. Urmează o mie de leghe. Undeva, mai sus, pe drum, e Ana, informează Revista Sport Magazin.

Spread the love